miercuri, 31 martie 2010

Perspective asupra existentei umane

de Silviu Rogobete – Doctor in filozofie si consul general al României la Cape Town, Africa de Sud.

Daca ne uitam sinceri, realist, la ce se vede in fata ochilor nostri, la ceea ce experimentam in fiecare zi, la ceea ce se intampla in viata noastra imediata, nu atat ca indivizi ci ca natiune, ca tara, ca grup, ca umanitate, dar mai apoi si ca indivizi, daca suntem foarte onesti lucrurile prind o anumita perspectiva. Stiu, suntem crestini si prin aceasta perspectiva este schimbata radical, insa daca ar fi sa facem abstractie de dimensiunea crestina a existentei noastre, daca ar fi sa facem abstractie de ceea ce stim prin revelatie, prin putere divina, daca ne uitam la viata din jurul nostru, la evenimentele din viata noastra, la evenimentele din casele noastre, ajungem la o concluzie destul de dura, o concluzie care nu este foarte fericita: totul pare a fi nedrept, totul pare a ne conduce catre deznadejde, inspre lipsa de perspectiva, inspre lipsa de speranta, inspre lipsa de intelegere. Exista o carte in Sfanta Scriptura, poate unii dintre voi ati ignorat-o, insa mie mi-a indreptat pasii catre Cristos poate mai mult decat oricare carte a Bibliei, este cartea Eclesiastului. Acolo gasim perspectiva unui om care vrea sa se uite realist la ceea ce este in jurul lui si sa traga concluziile ca atare, fara nici un fel de cosmetizare, fara o pune retusuri ca lucrurile sa para mai frumoase decat sunt, fara a incerca sa le combine altfel decat cum le vede in imediata lor valoare.
Daca veti citi cartea Eclesiastului veti observa ca o tema recurenta, o tema care apare din timp in timp in mod constant, este ideea aceasta de a vedea lucrurile care se intampla sub soare, de a vedea ce se intampla aici, in imediatul din jurul nostru. Daca va veti uita la concluziile Eclesiastului veti vedea ca sunt unele din cele mai sumbre posibile, insa in acelasi timp, probabil Eclesiastul este cartea care face cea mai profunda si realista radiografiere a existentei umane. Eclesiastul este cel care are curajul cel mai mare de a spune la ce concluzie poti sa ajungi cand te uiti la tot ceea e sub soare si concluziile sunt foarte foarte dure, extraordinar de sumbre, dar reale. Eclesiastul spune ca incearca sa faca tot ceea ce se poate face sub soare si concluzia lui este in mod constant dezamagire, dezolare, goana dupa vant. Totul este vanare de vant, totul este un gol continuu in care ne miscam. Cand crezi ca ai obtinut ceva esti rasturnat din nou, cand crezi ca ai obtinut ceva esti trantit din nou, esti lovit din nou. Vezi nedreptati, vezi ca oamenii care sunt neprihaniti sufera si vezi ca cei care sunt cei mai mizerabili posibili cresc din toate punctele de vedere. Unde este dreptatea? Unde este realitatea a ceea ce ar trebui sa vedem sub soare? Concluziile Eclesiastului sunt extrem de sumbre, este primul care vorbeste despre disperare ca fiind element central al existentei omului care se uita la lume in realitatea ei, asa cum o poti vedea cand te uiti sub soare.
Eclesiastul spune: “Soarta omului si a animalului este aceeasi; aceasi soarta o au amandoi; cum moare unul, asa moare si celalalt, toti au aceeasi suflare, si omul nu intrece cu nimic pe dobitoc caci totul este desertaciune. Toate merg la un loc; toate au fost facute din tarana, si toate se intorc in tarana. Cine stie daca suflarea omului se suie in sus, si daca suflarea dobitocului se pogoara in jos in pamant? Asa ca am vazut ca nu este nimic mai bun pentru om decat sa se inveseleasca de lucrarile lui: aceasta este partea lui. Caci cine-l va face sa se bucure de ce va fi dupa el?”
Concluzia Eclesiastului, singura concluzie rationala: fi disciplinat, bucura-te de tot ce ai si incearca sa iti traiesti o viata pragmatica, cat de cat coerenta ca altceva nu mai este. Nu mai cauta sensurile dincolo de ceea ce crezi ca poti vedea imediat. Perspectiva este foarte sumbra. Ce apare acolo este deznadejdea, este dezolarea, este dezamagirea. Mai mult de atat el spune: “M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare: si iata ca cei apasati varsa lacrimi, si nu este nimeni sa-i mangaie! Ei sunt prada silniciei asupritorilor lor, si n-are cine sa ii mangaie!”
Si aici concluzia ingrozitor de trista dar reala pentru o perspectiva a vietii de sub soare:
“Si am gasit ca mortii, care au murit mai inainte, sunt mai fericiti decat cei vii, care sunt inca in viata. Dar mai fericit decat amandoi am gasit pe cel ce nu s-a nascut inca, fiindca n-a vazut toate relele care se petrec sub soare.”
Vedeti, cu mult mult inainte de Emil Cioran, cu cateva mii de ani cineva a vorbit despre neajunsul de a te naste. Emil Cioran a fost filozoful roman care nu a inteles sensul existentei sau cautandu-l nu l-a gasit sub nici o forma si a zis “Mai bine este de cei care nu s-au nascut inca”. E un mare neajuns ca ne-am nascut pentru ca atunci cand ne uitam la lucrurile care sunt sub soare, lucrurile par sa nu aibe nici un sens, nici o coerenta. De ce intr-un cutremur mor si cei buni si cei rai? Sau poate mor doar cei buni iar cei foarte rai scapa. Unde este dreptatea? Unde este logica, unde este coerenta a ceea ce inseamna viata de sub soare? Concluzia este disperarea. Cioran a scris inca o carte numita “Pe culmile disperarii”. Asta este ceea ce ne ofera perspectiva de sub soare. Viata pe care o vedem la imediata ei valoare, atunci cand ne uitam in mod direct la ceea ce se intampla in jurul nostru, cand nu avem o alta perspectiva, concluzia nu poate fi alta decat neajunsul de a ne naste, nu poate fi decat disperarea, nu poate fi alta decat urcarea pe o culme care nu e o culme a inaltimilor care te duce catre existenta adevarata ci una care te arunca in nebuloasa necunoscutului, este Culmea disperarii. Cioran s-a certat cel mai mult cu Sfantul Apostol Pavel, intr-un fel dusmanul de moarte a lui Emil Cioran, in cartea lui Lacrimi si Sfinti. De ce oare? Pentru ca Pavel vine si aduce o alta perspectiva, Pavel vine si sparge aceasta cupola care acopera universul si care pare a fi intreaga existenta de sub soare si ofera o sansa de a vedea dincolo de el. Ofera posibilitatea de a vedea dincolo de globul acesta solar care ne tine orbi, prada lumii noastre imediata, cazuti in capcana aceasta a disperarii, tocmai datorita faptului ca nu stim si nu putem sa vedem ce se intampla dincolo de soare. Pavel vine si ne vorbeste, in baza revelatiei intalnirii cu Cristosul cel Inviat, ne vorbeste despre o cu totul alta perspectiva.
Eclesiastul are doar cateva scantei, sclipiri de adevar in ceea ce priveste revelatia, sa nu uitam, era o perioada in care implinirea vremurilor nu aparuse inca, cand revelatia nu era suprema, cand misterul, cand taina care a fost tinuta ascunsa lumii se face revelata, deschisa, descoperita atat cat poate fi ea inteleasa de noi. Taina aceasta despre care Pavel spune “Cristos in voi, nadejdea slavei”. Cristos in voi, posibilitatea iesirii de sub cupola acestui soare care in loc sa ne lumineze, ne orbeste. Care in loc sa ne ofere sansa sa vedem lucrurile asa cum sunt, ne leaga de lumea materiala. Viata reala este dincolo de soare, este dincolo de perspectiva acestei lumi materiale.
Marele teolog Pavel vorbind despre aceasta noua perspectiva a dat mult de furca scepticilor si nihilistilor din toate timpurile, de aceea Cioran s-a certat atat de mult cu el. In scrisoarea catre Corinteni el spune “Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Cristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii”
Aceasta este de fapt continuitatea cu Eclesiastul, cu Cioran daca vreti. Daca numai pentru un nou discurs etic, un nou discurs comportamental ne-am pus nadejdea atunci suntem ultimii oameni, suntem cei mai nenorociti. Daca numai pentru a functiona mai bine in lumea asta, daca numai pentru a fi mai buni, mai corecti, mai apropiati de un cod etic bun ne-am pus nadejdea in Cristos atunci suntem cei mai nenorociti oameni. De ce? Pentru ca ne lipseste esenta de a fi urmas al lui Cristos, ne lipseste acea samanta de viata care este Cristos in noi, nadejdea slavei. Este acea transformare care vine din interior. Este acea transformare care in mod radical, in mod constant transforma vietile noastre inca din timpul vietii.Cristos prin Duhul Sfant lucreaza acea transformare in noi, incepe acel proces prin care moartea este inghitita de viata. Este un proces care incepe acum si aici.
Aceasta este perspectiva care zdrobese cupola dezamagirilor si a dezolarii totale pe care ti-o ofera privirea doar la lucrurile care se intampla in jurul tau, fara sa ai sansa intalnirii reale cu Dumnezeu. Intalnirea reala cu Dumnezeu nu trebuie doar sa ne transforme comportamentul, din oameni rai in oameni buni ci trebuie sa ne transforme intreaga existenta din oameni care traim in imparatia mortii in oameni care traim cu nadejdea vesniciei

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu