marți, 12 decembrie 2006

Nichita Stanescu - o ruda a lui Adrian Paunescu

(Cristian Tudor Popescu - Libertatea urii)

Nu l-am cunoscut pe Nichita Stanescu. Pentru ca nu ne-am intalnit niciodata, pot sa scriu despre un om alcatuit din cuvinte si imagini fara sa ma poata banui cineva ca as fi avut ceva personal de impartit cu el.
Dupa parerea mea, Nichita Stanescu reprezinta cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice si morale din literatura romana. Artistic vorbind, mi se pare o imensa nedreptate plasarea sa de catre lumea literara deasupra unor Marin Sorescu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Ana Blandiana - ca sa dau doar cateva exemple. Cat priveste sfera moralei...
Nichita Stanescu a fost, pana la decesul sau in 1983, in mod constient si declarat, un stalp al sustinerii sistemului ceausist prin propaganda literar-artistica, o ruda a lui Adrian Paunescu. La inceputul carierei sale, el a facut acest lucru explicit. Prima poezie din primul sau volum, Sensul iubirii (1960), se incheie asa: Cu timpu-acesta boltii ii supun/ rubine si smaralde, ametiste/ si caramida trupului mi-o pun/ la ridicarea lumii comuniste. […]
Nichita Stanescu se inrudeste cu Adrian Paunescu in planul cardasiei cu sistemul ceausist. Dar nu au avut aceeasi tinta: pentru Paunescu, literatura a fost sau a devenit o etapa intermediara, o trambulina, un mijloc spre scopul ascensiunii politice. […] Stanescu a vrut un loc in raftul intai al literaturii romane. Si-a construit cu rabdare o imagine de poet boem, betiv fluturatic, desprins de cele lumesti, bantuit de poezie. Strategia aceasta, asemanatoare cu a lui Nicolae Breban urmarea impamantenirea ideii ca Nichita Stanescu e un geniu.[…]
Rasfoiesc voluminoasele volume de lux Humanitas, Nichita Stanescu, Opera poetica, si gasesc hectare de cuvinte fara noima, siruri caznite, versificatii mecanice, de dragul rimei, gen Paunescu in degringolada, o obscuritate catusi de putin fertila, menita sa infasoare nimicului, un vid de simtire poetica.[…]
In cele peste 1.500 de pagini pe care le-am citit intalnesti, mult prea rar, si cate una luminoasa, unde Nichita Stanescu e poet. Ciudat, acele versuri par scrise de altcineva, de un Nichita Stanescu care se hotaraste brusc sa nu mai mimeze, sa nu mai teatralizeze, parca se satura si el de toata mascarada, si gaseste sunetul curat al Cuvintelor.[…] Cred ca s-a intamplat cu Nichita Stanescu ce s-a intamplat cu Nicolae Ceausesc. Daca Ceausescu ar fi condus Romania doar 8 ani, si nu 25, astazi avea statuie. El a fost umflat, pana cand a ajuns un monstru puhav, de cei din jurul lui – din cultul personalitatii s-au hranit cu mult mai multi decat ce doi Ceausesti.
Sa ne intelegem: nu incerc nicidecum sa-l scot pe Nichita Stanescu din Istoria literaturii romane. Cred insa ca el, ca si Adrian Paunescu, a ales calea facila si inselatoare a gloriei. […] Din miile de pagini ar trebui stransa in mod onest o carticica poate cu nu mai multe pagini decat buletinul de identitate al poetului – iar restul ar trebui pur si simplu arse. Aduc o prima contributie la Buletinul Nichita Stanescu transcriind acest splendid: